vineri, 10 iulie 2009

Cea mai iubită dintre femei ( sau ) de ce plâng mai des femeile frumoase ?





Prima lacrimă a curs greu. A fost ca o naştere lungă şi chinuitoare.

Apoi obrajii i-au fost inundaţi de lacrimi care curgeau ca o ploaie

torenţială de vară.

De ce plângi ? s-a întrebat ?





23 Septembrie 2005



Pentru mine bărbaţii sunt nişte eterni cavaleri. Au armuri puternice după care se ascund, săbii gata de luptă şi războaie de dus. Din cănd în cănd suferă câte o pierdere şi poate plâng sau poate pur şi simplu nu le pasă. În acest moment contează mai puţin. Este întuneric în apartment, de cinci minute am intrat şi stau pe întuneric în pragul uşii.Ce caut eu aici? Mă încearcă un sentiment ciudat , parcă aş locui într-o camera de hotel în care mă întorc făra să îmi facă plăcere. Coridorul, uşa, cheile, toate îmi sunt străine. Cuvântul ,,acasă,, este doar o spicuire din dicţionar. Stau pe întuneric şi îmi este frică să aprind lumina, pe lumina toate gândurile îmi vor năvăli în faţă brutal. Ceva s-a stricat în sistem, muzică falsează, gesturile sunt teatrale.


Toate încep cu un motiv. M-aş minţi dacă aş susţine că m-am aşezat într-o bună dimineaţă în faţa calculatorului şi m-am apucat de scris. Aşa, ca o vocaţie. A scrie un jurnal este metodă cea mai uşora de a te vindeca de nevroze şi depresii. Jurnalul pare ultima şansă în cazul meu. La ora prezint simptome duble de nevroză şi depresie.

De care ar trebui sa scap prima oară ?

Îmi dau seama că urăsc cuvintele mari, declaraţiile senzaţionale “ este ultima dată, te iubesc, nu o să te înşel niciodată (cu varianta nu te-am înselat niciodata), nu o să te mint, o să fim fericiţi toată viaţa, acum chiar ne despărţim ( varianta preferată de mine în ultimul timp ) “.

Admir oamenii care au ţinut un jurnal din copilărie, am cunoscut unul. Eu am încercat dar mi-a lipsit tenacitatea, cine avea timp să scrie jurnale când viaţa era palpitantă? Dar mi-ar fi plăcut să fi avut unul acum. O dovadă a evoluţie mele în timp, concretă, pe alocuri naivă, punctând cele mai importante trăiri. Acum memoria a selectat, binele cu răul se amestecă, chipurile se estompează şi chiar cele mai frumoase amintiri îşi pierd din conţinutul concret. Ce să mai zic de prieteni, iubiţi , prietene, nume , adrese, stări . Poate stările rămân, unele dintre ele.

Există şi categoria de oameni care decid să scrie un jurnal atunci cănd devin celebri , un fel de tribut trecutului pentru ceea ce au devenit. Biografii romanţate…..


Cum ar fi sunat pagina mea de jurnal acum 21 de ani ? Acel jurnal cu coperte galbene pe care îl ascundeam fără succes de mama.

‘’ Dragă jurnal, este o petrecere la care vine x , eu fiind cu y. În ce mă îmbrac ? Oare o să se uite la mine x ? Ce ma fac dacă descoperă y ? Vai , iarăşi începe şcoala.’’

Dar acum 15 de ani ?

‘’ ... sunt foarte tristă, iaraşi este sesiune, părinţii nu mă înteleg şi x , ce creatură , mă place şi eu nu ştiu cum să mă comport “.

Observ acelaşi lait motiv: ‘’dragă jurnal, am 34 de ani. Peste 6 luni voi implini 35 , îmi place să spun deja cifra rotundă, cred că numai la copii se practică fracţionarea vărstei, 2 ani jumătate , trei zile şi 1 minut. De ce ţin minte unii detalii neînsemnate?


Am 34 de ani jumătate. Îmi simt de cele mai multe ori vărsta nedefinită , simt că întelepciunea îmi dă tărcoale şi îmi potoleşte elanul de multe ori. Îmi pun şi serioase probleme de combatere a ridurilor , mai ales cele inexistente.

Ciudată combinaţie mai sunt : invoc în permanenţă importanţa non materiei şi sunt preocupată de toxina botulinică. Câtă ipocrizie.

În fond ce am realizat până acum ? Cam tot ce mi-am dorit. Cariera am, mariaje am avut şi am, am un copil, un căţel, o casă pe care o construiesc, scriu o carte, am prieteni, cu admiratorii stau prost dar mi-am propus să rezolv problema, am parinţi adorabili până şi socrii au început să mă accepte.
Ce îmi lipseşte totuşi ?


Uneori am impresia că îmi lipseşte iubirea.Dar oare pot eu să iubesc? Dacă nu pot, cum sa fiu iubită ? Iubeşti şi eşti iubit devine o condiţie? În iubire se cere reciprocitate, altfel devine platonică şi plictisitoare. Dar de ce asta trebuie să fie obligatoriu? Iubesc şi sunt iubit. Asta este situaţia ideală. Iubesc sunt ignorat, iubesc şi nu ştie, iubesc şi sufăr, iubesc sunt fericit ? Cele mai întâlnite situaţii…. Cum zicem , probabil că în fiecare locuieşte un spirit idealist. Iubirea nu există.

Totuşi măcar o definiţie: ce este iubirea ? Este un sentiment? O stare? Cât ţine ea şi de ce anume este legată? De suflet, hormoni, creier ? Care este diferenţa între iubirea de părinte şi iubirea unui bărbat, a unei femei. Nu ar trebui să fie la fel? De câte ori rostim ‘’ te iubesc’’ şi de căte ori simţim asta cu adevărat. În ce situaţii ?

De cele mai multe ori răspundem automat.

- Mă iubeşti ? întreabă ea.

- Sigur….

- De ce ?

- ….. ?!

- De ce mă iubeşti ?!

- Pentru că te iubesc, pur şi simplu.

- Argumentează…

- Ce te-a apucat ? Mi-ai văzut ciorapii ?

- Sunt în sertar, deci nu mă iubeşti…..

Sau varianta feminină:

- Mă iubeşti? întreabă el

- Da.

- De ce ?

- Pentru că eşti puternic, ador să fac sex cu tine. Înşiruirea continuă în mintea mea, iată de ce te iubesc eu la ora actuală : pentru că mă laşi în pace, pentru că nu eşti gelos atunci când mă sună vreun bărbat, pentru că te duci să cumperi hărtie igenică noaptea, pentru că plimbi căţelul duminică dimineata. Doar pentru atat ?

Ce naiba este iubirea ? Este nebunia de un minut în care îţi aranjezi părul, te uiţi în oglindă de mii de ori, te parfumezi cu grijă între sâni şi pe chilot şi astepti telefonul care confirmă întâlnirea amoroasă? Iubeşti penetrarea şi orgasmul.Mângâierea de după. Prima criză de gelozie? Primul trandafir ? Prima declaraţie? Iubim necunoscutul sau aventura?

Iubim mai mult amantul decât soţul care a ajuns banal? Instinctul animalic care ne conduce sau raţiunea?

Există oameni care pot iubi mai multe persoane în acelaşi timp. Eu sunt unul din ei. Pot iubi în secret, pot iubi platonic şi pot iubi omul de lângă mine. Dar asta înseamnă tot iubire ? Ar trebui să se inventeze alt cuvânt. Unul cu semnificaţie clară, nu ca iubirea ...

Oare am fost îndoctrinaţi ca iubirea este de tip Romea şi Julieta? Că este ceva pur, reciproc dar deloc durabil? Nu cumva iubirea este dorinţa noastră de perfect ,de nesfărşit şi un deziderat după care alergăm o viaţă întreagă? Un fel de motor care ne ţine în mişcare. Oare când voi avea 80 de ani voi vrea să iubesc şi să fiu iubită? O să mai îmi pese? Oare în ce fel ? Va disparea sexul şi va fi înlocuit de ce anume? Obişnuinţă? Respect? Înţelegere? Empatie faţă de reumatismul celuilalt ? Nepăsare sau uitare ? Moarte?

Rămâne aceiaşi întrebare, sunt eu capabilă să iubesc ? Măcar efemer, puternic, intens, o clipă.

Din toată dorinţa de a fi strânsă în braţe şi iubită cu pasiune, din dorinţa, de a simţi ‘’ fluturi în stomac’’ce ar ramane atunci când El ar fi în faţa mea ? Acel El ideal , întruchipat de-a lungul anilor de diferiţi bărbaţi.


Când am fost copil nu mi-a plăcut să mă joc cu păpuşile de-a familia. Poate nu mi-ar fi stricat ca măcar ludic să mă imaginez soţie devotată , cu copii, gătit şi cărpit ciorapi. Dar dacă nici atunci nu aveam creierul limpede şi nu aveam capacitatea să îmi imaginez aceaste posturi, ce şanse sunt acum?


Exerciţiu de imaginaţie: apare El. Perfect, extraordinar şi nemaipomenit.Ce s-ar întâmpla ? Probabil nimic. Mi-aş aduce aminte brusc de convenienţe sociale, aş invoca un moment nepotrivit legat direct de lenjeria pe care nu aş considera-o destul de sexi şi m-am strădui să par ceea ce nu sunt: distantă şi calculată.Culmea este că majoritatea bărbaţilor nu observa detalii legate de lenjeria intimă. Că sunt roz sau mov, cu dantelă sau bumbac. Dar de dragul poveştii imaginate de mine, El ar face-o. Ar observa şi lenjeria şi trucul meu de a-l îndepărta, şi pupilele mele dilatate de animal de pradă. Şi ce ar mai observa ? Hârtia suportă multe aşa că pot să continui liniştită : ar observa verigheta, timiditatea mea ascunsă, lipsa de dragoste conjugală , disperarea de a găsi sensul cuvântului iubire.

Femeile sunt idealiste, toate. Chiar şi femeile ca mine care au învăţat să joace după regulile lor, a bărbaţilor. Uneori, din curiozitate fac un sondaj printre prietenii mei bărbaţi. Îi întreb cum sunt eu percepută? Se pare că sunt deşteaptă, puternică, arăt bine …. cam atât. Unii, mi-au spus că intimidez, alţii, mult mai apropiaţi, că nu mă comport ca o femeie. Oricum după părerea lor nu sunt genul la care să te duci cu buchete de flori şi bombonele. Când sunt cu ei, de multe ori ascult intimităţi legate de amante sau neveste. Mă cred de-a lor şi nu se mai jenează.


Momentul în care preiei frâiele vieţii tale şi lupţi pentru visele tale este momentul în care îţi sacrifici feminitatea? Primele succese sunt şi primele înfrângeri personale? Se poate bucura bărbatul de lângă tine pentru că eşti puternică, luptătoare în faţa situaţiilor fără ieşire, fără ezitări, loială principiului ‘’ nu te rănesc’’? Eu cred că nu. Bărbaţii la răndul lor sunt idealişti. Femeia trebuie să fie frumoasă, desteaptă, să aiba o carieră , să fie o mamă bună, o soţie iubitoare înţelegătoare, iertătoare ...

Şi când le ai pe toate în procente mai mult sau mai putin asemănatoare nu te iartă niciodata. Poţi fi frumoasă şi deşteaptă.Eşti a lui, şi în momentul în care ştie asta îşi va vâna alt personaj feminin. Bărbaţii sunt vânători, instinctul animalic este mai presus de raţiune. Cei care nu vânează sunt frustraţi şi de fapt nu au curaj. Ei sunt partenerii perfecţi lângă care spiritul tău de femeie se sinucide câte puţin în fiecare zi.Vin direct de la serviciu acasă, nu înşeală (repet pentru că nu au curaj) devin leneşi , se lăţesc pe un fotoliu şi probabil fac sex prost şi rar.

Vânătorii însă sunt mândri să îşi prezinte arma din dotare. Îi recunoşti dintr-o mie după atitudinea sigură pe care o afişează. Pleacă la luptă înarmaţi, dar în momentul în care îşi dau seama că puşca este o praştie şi că arma este la femeie, nu te iartă niciodată. Să te fereşti de ura unui bărbat vânător. Măcar odată va reuşi să te păcălească cu şarmul lui şi să te lase mai apoi pradă disperării.


Se poate bucura un barbat sincer de succesul unei femei? Teoria zice că da. Este categoria de aşa zişi prieteni , care se bucură pentru tine. Oare ei au renunţat să credă că vreodată îţi vor da chilotii jos şi vor face sex cu tine? Sunt resemnaţi definitiv şi din dorinţa de a împărţii acelaşi aer parfumat, mimează bucuria până la a şi crede în ea? Sunt ei capabili să se bucure sincer ? Nu ştiu, în momentul acesta am obiecţii serioase şi un set de argumente:


Cu câţi dintre prieteni am făcut sex? Câţiva există.

Sau bucurat ei pentru mine ? da, s-au bucurat.

Suntem prieteni în continuare? să-l luăm pe x, drăguţ sensibil, mereu aproape de mine când aveam nevoie. Am răs, am facut sex, de cele mai multe ori de milă ,am filosofat, am plâns, o situatie specială ne-a unit, o alta situaţie ne-a despărţit. Declaraţia de despărţire: o să rămânem prieteni. Mai suntem oare?

Cazul doi: ne-am plăcut, am mimat iubirea ca doi actori de Oscar, ne-a durut distanţa, am suferit, am făcut sex, ne-am declarat prietenia. Mai suntem oare? Nu.

Celelalte cazuri sunt mai des întâlnite: ne-am cunoscut , am povestit, am răs, poate vreodata o să şi plângem, nu am facut sex, nu o sa facem niciodată sex. Suntem prieteni? Suntem.

Eu profit de ocazia deosebită de a pătrunde în gândirea tabu a bărbaţilor şi el probabil din dorinţa de a-mi smulge chiloţii într-o ocazie specială aşteaptă răbdător. Cu aceste rânduri scrise şi poate într-un final publicate o să mai sortez definitiv prietenii purtători de testicule. Cei demascati o să mă deteste şi o să îmi găsească tot felul de defecte de caracter. Ceilalţi , supravietuitorii o să se bucure de statutul rămas şi o să spere în continuare.

Adevărul este undeva la mijloc. Dar eu tot cred că între un bărbat şi o femeie există o rivaliate bazată pe cine tăvăleşte pe cine mai întâi. Dacă asta nu există atunci se declară prieteni în speranţa ca unul dintre va ceda.


Complicată situaţie.